Citește chiar acum primul fragment sau comandă cartea Ce-aș fi eu fără tine?, de Guillaume Musso cu o reducere de 50% doar pe Elefant.ro.

În vara aceea de demult..

Prima iubire e întotdeauna şi ultima.
Tahar Ben Jelloun

San Francisco, California

Vara lui 1995

Gabrielle are douăzeci de ani.

E americancă, studentă în anul trei la Universitatea Berkeley. În vara aceea de demult, se îmbrăca de obicei cu o pereche de blugi decoloraţi, o cămaşă albă şi o geacă din piele strân¬să în talie. Pletele lungi, drepte şi ochii ei verzi cu sclipiri aurii o fac să semene cu fotografiile lui Françoise Hardy făcute de Jean-Marie Périer în anii 1960. În vara aceea, îşi împărţea zilele între biblioteca din campus şi activitatea de pompier voluntar la cazarma din California Street, în vara aceea de demult, va trăi prima ei mare iubire.

Martin are douăzeci şi unu de ani.

E francez şi tocmai şi-a luat licenţa în Drept la Sorbona. În vara aceea de demult, a plecat de unul singur în Statele Unite, pentru a-şi perfecţiona engleza şi pentru a desco¬peri ţara din interior. Cum nu avea o para în buzunar, şi-a luat slujbe mărunte, muncind mai bine de şaizeci de ore pe săptămână : chelner, vânzător de îngheţată, bucătar...
În vara aceea de demult, pletele lui negre, nici lungi, nici scurte, îl făceau să semene cu Al Pacino, cel de la înce-putul carierei.
În vara aceea de demult, va trăi ultima lui mare iubire.

Cafeneaua Universităţii Berkeley

— Hei, Gabrielle, o scrisoare pentru tine!
Tânăra, aşezată la o masă, îşi ridică ochii din carte:
— Cum?
— O scrisoare pentru tine, frumoasa mea! repetă Carlito, administratorul localului, punând un plic de culoare crem alături de cana ei cu ceai.
Gabrielle se-ncruntă:
— De la cine ?
— De la Martin, francezu’. Şi-a încheiat treaba pe-aici, dar a trecut de dimineaţă şi-a lăsat asta.
Gabrielle se uită nedumerită la plic, şi-l strecoară în buzunar şi iese din cafenea.
Imensul campus verde, dominat de clopotniţă, este scăldat într-o atmosferă estivală. Gabrielle bate în lung şi-n lat aleile şi potecile parcului până găseşte o bancă liberă, la umbra copacilor seculari.
Acolo, în singurătate, deschide scrisoarea cu un amestec de teamă şi curiozitate.

*

26 august 1995
Dragă Gabrielle,
Voiam doar să-fi spun că mâine plec înapoi în Franţa.
Să-ţi spun doar că pentru mine, din toată această vacanţă califomiană, nimic nu a însemnat mai mult decât cele câteva momente pe care le-am petrecut împreună în cafeneaua cam-pusului, vorbind despre cărţi, despre filme, despre muzică, şi punând lumea la cale.
Să-fi spun doar că, nu o dată, tare mi-ar fi plăcut să fiu un personaj de ficţiune. Pentru că într-un roman sau într-un film eroul ar fi fost mai puţin neîndemânatic în a o face pe eroină să înţeleagă că o place cu adevărat, că îi face mare plăcere să stea de vorbă cu ea şi că simte ceva aparte ori de câte ori o priveşte. Un amestec de blândeţe, de durere şi de intensitate. O compli¬citate tulburătoare, o intimitate aleasă. Ceva rar, ce nu a mai simţit înainte. Ceva ce nici măcar nu avea habar că există.
Să-ţi spun doar că într-o după-amiază, când ne-a surprins ploaia în parc şi ne-am adăpostit sub portalul bibliotecii, am simţit, ca şi tine, cred, acel moment de tulburare şi ele atracţie care, preţ de-o clipă, ne-a destabilizat. În ziua aceea, ştiu că a fost cât pe ce să ne sărutăm. Nu am făcut pasul pentru că tu mi- ai povestit despre iubitul tău, care se află în vacanţă în Europa şi căruia nu-i puteai fi necredincioasă, dar şi pentru că nu vo¬iam să fiu, în ochii tăi, un tip „ca toţi ceilalţi“, care te agaţă fără ruşine şi adeseori fără respect.
Cu toate astea, ştiu că, dacă ne-am fi sărutat, aş fi plecat cu inima plină de fericire, fără să-mi pese de ploaie sau de vreme bună, câtă vreme aş fi însemnat ceva, cât de puţin, pentru tine. Ştiu că sărutul acela m-ar fi însoţit peste tot, vreme îndelungată, ca o amintire preţioasă de care m-aş fi putut agăţa în momente¬le de singurătate. Dar, la urma urmelor, mulţi spun că, de fapt, cele mai frumoase poveşti de iubire sunt cele pe care nu am apucat să le trăim. Aşadar, cine ştie, poate că şi sărutările pe care nu le primim sunt cele mai intense...
Voiam doar să-ţi spun că, atunci când te privesc, mă gân-desc la cele douăzeci şi patru de cadre pe secundă ale unei ima¬gini cinematografice. La tine, primele douăzeci şi trei de cadre sunt luminoase şi radioase, dar al douăzeci şi patrulea emană o tristeţe profundă, ce contrastează cu lumina pe care o porţi în tine. Ecao imagine subliminală, o breşă întunecată în această strălucire, o falie care te defineşte cu mai multă sinceritate de¬cât înşiruirea calităţilor sau succeselor tale. De multe ori m-am întrebat ce te face să fii atât de tristă, de multe ori am sperat că o să-mi vorbeşti despre asta, dar nu ai făcut-o niciodată.
Voiam doar să-ţi spun să ai mare grijă de tine, să nu te laşi contaminată de melancolie. Să-ţi spun doar să nu permiţi celei de-a douăzeci şi patra imagini să triumfe. Să nu îi dai prea des voie demonului să ți-o ia înainte îngerului.
Să-ţi spun doar că şi mie mi-ai părut magnifică şi solară.
Dar asta i se tot spune, desigur, de cincizeci de ori pe zi, ceea ce, în cele din urmă, mă transformă şi pe mine într-un tip ca toţi ceilalţi...
În sfârşit, să-ţi spun doar că nu te voi uita niciodată.
Martin

*

Gabrielle îşi înalţă capul. Inima i-a luat-o razna, căci nu se aştepta la aşa ceva.
Încă de la primele rânduri şi-a dat seama că scrisoarea era cu totul specială. Ştia şi ea prea bine despre ce era vorba, fireşte, dar nu tocmai din această perspectivă. Priveşte în jur, de teamă ca nu cumva chipul să îi trădeze emoţiile. Când a simţit că ochii i se umplu de lacrimi, a părăsit campusul şi a luat metroul spre centrul oraşului San Francisco.
Şi, cum stătea ea aşa pe un loc din vagonul metroului, min-tea îi pendula între uimirea stârnită de scrisoarea lui Martin şi plăcerea dureroasă pe care o resimţise citind-o. Căci doar nu-i acorda cineva acest gen de atenţie toată ziua, bună ziua. Şi nu zăboveşte prea des cineva mai curând asupra personalităţii tale, decât asupra tuturor celorlalte calităţi.
Toată lumea o credea puternică, sociabilă, în timp ce ea era fragilă şi puţin dezorientată de contradicţiile ei de femeie tânără. Oameni care o cunosc de ani buni habar n-au de toate aceste furtuni din sufletul ei, în timp ce el a ştiut s-o citească şi să-nţeleagă totul în doar câteva săptămâni.
În vara aceea nepereche, căldura a pârjolit coasta califomi- ană, neocolind San Francisco, în ciuda microclimatului său. în vagon, călătorii sunt fără vlagă, de parc-ar fi fost buimăciţi de toropeala estivală. Dar Gabrielle nu este acolo, printre ei, căci s-a transformat brusc într-o eroină medievală, cufundată într-o epocă a cavalerismului. Epoca în care îşi făcea apariţia amorul curtenesc. Chrétien de Troyes1 tocmai i-a trimis un răvaş şi e hotărât să transforme în ceva mai profund prietenia pe care ea i-o poartă...
Citeşte şi reciteşte scrisoarea care îi face bine, care îi face rău.
„Nu, Martin Beaumont, nu eşti un tip ca toţi ceilalţi.
Citeşte şi reciteşte scrisoarea care o lasă fericită, disperată, nehotărâtă.
Atât de nehotărâtă, încât uită să coboare la staţia ei. O staţie în plus de străbătut prin căldură pentru a ajunge acasă.
Bravo ! Halal eroină, n-am ce zice ! Well done!

*

A doua zi

Ora 9 dimineaţa

Aeroportul San Francisco SFO

Plouă.
Încă pe jumătate adormit, Martin îşi înăbuşă un căscat şi strânge bine bara autobuzului cu suspensii obosite, care se clati¬nă la un viraj. E îmbrăcat cu o haină din moleschin aruncată pe umeri, o pereche de blugi găuriţi, bascheţi uzaţi şi un tricou cu emblema unui grup rock.
În vara aceea nepereche, toţi tinerii par să aibă ceva din Kurt Cobain.
În mintea lui se bulucesc toate amintirile celor două luni pe-trecute în Statele Unite. Are gândurile şi sufletul pline. California l-a purtat atât de departe de Évry şi de periferia pariziană ! La începutul verii, se gândea să dea concurs pentru postul de ofiţer în poliţie, dar vacanţa asta care a semănat cu un rit de trecere a schimbat totul. Puştanul din suburbii a căpătat încredere în el însuşi în această ţară în care viaţa e la fel de dură ca oriunde altundeva, dar în care oamenii şi-au păstrat speranţa şi ambiţia de a-şi realiza visele.
Iar visul lui este să scrie. Poveşti care să-i înduioşeze pe oa¬meni, poveşti ale unor persoane obişnuite cărora li se întâmplă lucruri extraordinare. Pentru că realitatea nu îi este de ajuns şi pentru că ficţiunea a fost mereu prezentă în viaţa lui. De când era mic, eroii săi preferaţi l-au ajutat adesea să scape de suferin¬ţe, i-au alinat necazurile şi dezamăgirile. I-au alimentat imagi¬naţia, i-au rafinat emoţiile, ajutându-1 să privească viaţa dintr-o perspectivă care s-o facă acceptabilă.
Cursa venită dinspre Powell Street îşi lasă călătorii în faţa terminalului internaţional. în aglomeraţie, Martin îşi înşfacă chitara de pe raftul pentru bagaje. Încărcat ca un catâr, coboară ultimul din autobuz, se scotoceşte prin buzunare după bilet şi, cu nasu-n vânt, încearcă să se orienteze în acest labirint urban.
Nu o vede imediat.
Ea şi-a parcat maşina aiurea, pe două locuri, lăsând-o cu mo¬torul pornit.
Gabrielle.
E udă de ploaie. îi e frig. Tremură puţin.
El, Ea se recunosc. El, Ea aleargă unul spre celălalt.
Se strâng în braţe, cu inimile bubuind, aşa cum o facem doar prima oară, când încă mai credem.
Apoi ea zâmbeşte şi-l provoacă:
— Aşa, vasăzică, Martin Beaumont, chiar crezi că sărutările pe care nu le primim sunt cele mai intense ?
Şi se sărută.
Gurile lor se caută, răsuflările se amestecă, pletele ude li se încâlcesc. El îşi ţine mâna pe ceafa ei, ea - pe obrazul lui. în pripă, schimbă stângace vorbe de iubire.
Ea îi cere:
— Mai rămâi!
Mai rămâi!
El nu ştie încă, dar nu va avea parte de ceva mai bun toată viaţa lui. Ceva mai pur, mai luminos sau mai intens decât ochii verzi ai Gabriellei care scânteiază în ploaie în dimineaţa acelei veri nepereche.
Şi decât vocea ei care îl imploră:
— Mai rămâi!

...

Citeşte mai departe sau comandă online cartea Ce-aș fi eu fără tine?, de Guillaume Musso cu livrare în maxim 48 de ore oriunde în țară.